"De când este suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român, şi chiar atunci, când lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cânta doina, şi în conştiinţa puterilor pe care le purta în sine, privea mândru împrejurul său.
Sămânţa, din care a răsărit acest popor, e nobilă, şi poporul nu va pieri decât atunci, când Românii vor uita nobleţa seminţiei lor." (Mihai Eminescu - Scrieri politice)
Astăzi, la 120 de ani de la asasinarea geniului literar şi politic - care a fost Mihai Eminescu - mi-am reargumentat iubirea nestinsă ce o port, ca un bun român, ţării şi neamului, oricâtă durere şi amărăciune mi-ar provoca uneori acest sentiment (prin degradarea la care ne dedăm zilnic noi, românii)... mi-am amintit de ce mai am puterea să fiu mereu şi oriunde extrem de mândră că sunt Româncă! Deoarece pământul pe care-l călcăm în paşi ne tolerează, ca o mamă bună, şi bunele şi relele şi ne oferă mult, mult prea mult pentru a aprecia asta şi a fi mulţumiţi de tot ce e românesc...şi pentru că au existat Oameni Români şi încă mai există, cu toate valenţele implicate, de care, orice s-ar întâmpla şi în orice context te-ai afla nu poţi fi decât extrem de mândru că eşti cu ei de-un sânge...
Atât timp cât ne mai mândrim că suntem români, Eminescu nu a murit, ci trăieşte în fiecare dintre noi.
Atât timp cât ne mai mândrim că suntem români, Eminescu nu a murit, ci trăieşte în fiecare dintre noi.
http://www.mihai-eminescu.net/
